„Dacă mulți dintre români ar citi cam
ceea ce se scrie despre ei și istoria lor, ar ramâne cu gurile câscate sau ar
cădea de-a dreptul trazniți. Se spune însă că singurul motiv pentru care
oamenii răi reușesc să-și ducă planurile la îndeplinire, este faptul că oamenii
buni nu fac niciodată nimic ca să-i împiedice. (…)
Vorbind de istorie, trebuie spus că
în contextul acesteia mult mai rea și mai dăunătoare decât crima este
complicitatea. Dacă nu ar exista complicitate, crima nu ar putea avea loc. De
fapt, cea mai mare racilă a istoriei nu sunt criminalii, ci complicii. Astfel,
după ce ca există atâtea categorii care devin complice prin indiferență și
tăcere (cei care știu cum stau lucrurile dar nu își bat capul să schimbe
situația și nu protestează niciodată indiferent dacă alții le transformă capul
într-o groapă de gunoi …), prin oportunism (cei care se folosesc de fondurile
care eventual se mai alocă în România numai pentru a câștiga un capital politic
efemer și a-și consolida poziția personală pentru a putea fura cât mai mult, ei
și toate neamurile lor, inclusiv pisica), mai există și categoria celor care
devin complice prin servitudine. Este vorba de lacheii care pentru o așchie de
ciolan „zvârlita pe sub masă mai închid și ei ochii nițeluș” și acceptă, de pe
pozițiile pe care le au, să contribuie la publicarea în afară a unor adevărate gunoaie,
a unor insulte la adresa României și a poporului roman, la adresa noastră, a tuturor
- aruncând astfel, cu multa lașitate, o mâna de paie la rugul pe care și așa
sunt perpeliți și apăsați de necazuri 23 de milioane de oameni (acum 19 mil. –
n.n.).
Totuși, există o întrebare care se
pune lacheilor și lacheilor lacheilor, care își petrec toata viața cu crema de
ghete și cârpa de lustruit în mână, și care își schimbă ideologiile adoptate de
formă în funcție de cum bate vântul, jucând rând pe rând rolul marilor stalinști,
marilor comuniști, marilor revoluționari, marilor democrați și reformiști: pâna
la urmă și pâna la urmă, dacă tot contribuie la asemenea murdării, de ce se mai
încurcă cu cifre mari („prima mențiune a romanilor apare în 1160 când
valahii...”), când mai ușor de ținut minte sunt cifrele mici? N-o fi oare mai
bine să scriem cu toții că românii a apărut și ei acum vreo 200 de ani și că tablițele
de la Tărtăria e niște plastografii pe care le-o fi scris ăia care era cu
propaganda?...”
Cristina Nicoleta
Sprânceană,
http://rebel dac.150m.com/Cutia_Pandorei/Stiinta_straveche/stiinta_straveche.html
Nu sunt naționalist, xenofob și nici revanșard. Am o
deschidere totală și o toleranță maximă pentru orice semen al meu, indiferent
de naționalitate, religie, etnie sau covingere politică. Îmi iubesc țara și
neamul. Sunt un patriot și un umanist incorigibil! Desigur, asta - după unii - înseamnă
un mare păcat!
Dar poate tocmai de aceea eu nu pot să-i înțeleg pe concetățenii
noștri de naționalitate maghiară, care, cu o viscerală și constantă încăpățânare,
ne resping pe noi majoritarii acestei țări. Cu o perseverență diabolică, au
acționat în ultimii ani pentru a se separa și a se izola de majoritate, sub
pretextul că le este amenințată identitatea culturală. Insistența cu care se urmărește
enclavizarea într-o zonă, pe care să o stăpânească și să o controleze după
bunul lor plac, nu reprezintă, în raport cu normele constituționale, decât un
atentat la unitatea „statului național, unitar român”. Desigur dacă cineva
prezintă situația în acest fel este naționalist și amenință exprimarea
identitară a unei minorități, care beneficiază în România de cele mai largi
drepturi și garanții de aplicare.
În ultimii 20 de ani populației de origine maghiară face
parte din Parlamentul țării și din orice formulă guvernamentală chiar dacă la
alegeri participau cu o asociație culturală și nu cu un partid politic. Din
această pozițe au urmărit doar realizarea unor obiective specifice și mai puțin
a unor proiecte de interes național. Sunt numeroase „tentativele jucăușe”, dar
deosebit de periculoase ale conaționalilor noștri, care sub diverse forme urmăresc
obținerea autonomiei teritoriale. Câteva dintre ele: drapel, emblemă, autonomie
administrativă pe criterii etnice, limbă, monedă, teritoriu marcat de borne de
hotar, gardă civică ș.a.
Am stat și am privit profund dezamăgit în aceste zile,
la felul în care conaționalii noștri au impus unui guvern slab și șantajabil
obținerea unor revendicări, care încalcă flagrant Legea învățământului, o lege,
care a fost adoptată de guvernul susținut de coaliție, prin asumarea
răspunderii. Conform acesteia autonomia universitară, prevăzută de Constituție,
presupune luarea în considerare a deciziilor senatului universității și
respectarea criteriilor de calitate certificate de organismul abilitat (ARACIT).
Chiar dacă UDMR a prins în corzi partidul aflat la
putere (PDL) vina principală este a acestuia din urmă. Dorința de a se menține
la putere cu orice preț îi determină pe guvernanți să îndeplinească toate
concesiile partenerului de coaliție.
Inițierea HG prin care se înființează o facultate cu
predare în limba maghiară nu era atributul guvernului ci a ARACIT-ului. Și
totuși un guvern care se dorea al speranței a încălcat legalitatea și a inițiat
actul normativ.
Boicotarea parlamentului și sugerarea
ideii că s-ar fi putut ieși chiar în stradă arată fără putință de tăgadă că s-a
pus presiune pe actualul guvern aflat la discreția celor care le asigură supravețuirea
politică.
Felul în care s-a acționat pentru rezolvarea ultimatumului
lansat de UDMR, partidului care nu se mai bucură de încrederea populației,
demonstrează încă o dată setea de putere și poziționarea în opoziție cu
interesul național pe care pretind că îl reprezintă.
Lipsa de respect și obrăznicia pe care o manifestă
față de poporul român reprezentanții maghiarilor a fost exprimată de unul
dintre ei când cineva i-a spus că în Ungaria românii nu au aceleași drepturi. Răspunsul
său a fost năucitor. A spus că românilor nu li se pot acorda drepturi
asemănătoare pentru că sunt doar vreo zece mii, ca și cum aplicarea drepturilor
și libertăților fundamentale trebuie să se facă în raport de numărul celor
vizați.
Nu știu de ce, dar trăiesc senzația că partidele
românești în general, PDL în special, au abandonat poporul român fiind mai
interesați de asigurarea unor majorități, care să le asigure poziții în
conducerea statului. Nu ne-ar mira dacă și acest episod va fi prezentat în
campania electorală ca una dintre realizări!
Ni se demonstrează încă o dată cât de ușor se
poate ajunge în politica românească actuală de la troc la troacă pentru a te
menține la putere.
Col. (r.) dr. Dumitru Codiță