DORUL DE FĂNUȘ
sau
DESPRE
MICIMEA ÎNALTEI PORȚI
Un dor duios și adânc de Fănuș mă macină
din când în când, devenind chiar mai puternic decât dorul de tinerețile
noastre, făcându-mă să-l doresc oricum, numai să-l simt alături: Fie-n momentele
de sclipitoare genialitate când lamina ca nimeni altul aurul limbii române până
la deplina lui valoare în carate, fie și-n sentimental-glumețele noastre
relaxări de gen retro, adică din epoca anterioară manelelor cu mult metisaj de
neamuri proaste, când el își permitea doar refrenul pur-sânge țigănesc:
„Ce
ne facem noi țiganii
Dacă
vine americanii?!”...
Și iată că el răspunde dorului acestuia
și-mi revine dinainte din când în când parafrazându-se pe sine însuși. În acest
mod, mai zilele trecute, când cu ședința CSAT pe care unii au părăsit-o iar
alții au îmbogățit-o cu avioanele second-hand de la portughezi, m-am trezit cu
el cântându-mi pe aceeași melodie nici mai mult nici mai puțin decât:
„Măi
Barosso, barosaneee,
Nu
te da dă milioaneee!”...
Da, îmi cânta, și se amuza și-mi arăta cu
degetul spre strada Grigore Mora din vecinătatea casei lui, unde ne-am nimerit
la o recepție a Doamnei Karen Fogg, cred că prima ambasadoare (șefă a
Delegației, cum se numea), a Comisiei Europene la București. Se cinstea printre
altele, dacă-mi aduc bine aminte, o finanțare europeană pentru ridicarea
culturii poporului român, pe banii aceștia o echipă de la BBC venind să-i
învețe pe dramaturgii și regizorii români cum se realizează „ Soap-Opera” – un fel de manea altoită pe ceea ce este mai
vulgar în telenovele. Experiment care, de fapt a și eșuat ne având, din
fericire, succes la Teatrul National Radiofonic ai cărui ascultători români
fuseseră cât de cât obișnuiți cu integrala Shakespeare.
Cum eu făcusem cândva o specializare la
BBC, antamând apoi și unele coproducții, aveam ceva cunoștințe printre celebrii
realizatori de acolo, despre care am încercat să discut cu membrii echipei
venite să „implementeze” generoasa finațare europeană. Dar aceștia nu-i
cunoșteau pe amicii mei de mare profesie, nu lucraseră cu ei, nu-i văzuseră
pentru că, în afară de faptul că erau cam tinerei – adică așa, ca niște
verișori, rude mai sărace ai Doamnei Ambasador – nici nu lucrau direct la BBC,
ci erau „o firmă parteneră” care doar oferea BBC-ului produse din acestea de Soap-Opera. Cum ar fi la noi o firmă
căpușă de la Oltchim. Ne-am lămurit atunci că era vorba de o afacere de familie
și - cu toate că finanțarea europeană acordată cu generozitate nouă, românilor,
ca s-o încaseze conaționalii ambasadoarei al cărei Fanar se putea numi Soho;
adică cei care se prezentau cam ilicit „echipa BBC” - avea multe zerouri, mi-am dat seama împreună
cu Fane că nu pupăm noi nimic și ne-am retras într-un colț unde - comanda lui
englezească la barman: „double-double-double”
- puteam benficia de whiski fără conversația „colegilor” englezi. Pentru că,
mi-a spus Fănuș înțelept: In vreme ce fondurile propriu-zise erau doar pentru
ei, whiskiul din cheltuielile de protocol nu mai mari de 2%, putea fi și pentru
noi...
Poate că la degetul lui indicativ spre
strada Grigore Mora unde, în lucrativa perioadă a tranziției fusese sediul
Delegației Comisiei Europene, eu nu mi-aș fi amintit tocmai acest amănunt, când
el îmi cânta parafraza cu „Barosso –
barosane...”, ci mi-aș fi putut aminti altele... De exemplu cum, în locul Doamnei
Fogg cu proverbialul ei șofer, cam în perioada în care și alt ambasador venise
în unisex cu soția, a fost acreditat un subtil diplomat grec, în timpul
misiunii de câțiva ani a căruia, băncile grecești au înființat cel puțin
treizeci de filiale la noi, germinând tocmai acele instituții bancare care,
după ce ne-au stors prin transferarea de fonduri, în ultimii ani ne-au accentuat
criza molipsindu-ne-o cu falimentul lor. Iar, când pe scaunul ocupat de acesta
(vedeți, nu zic „sofa” ca la Înalta
Poartă) a venit din nou un cetățean al Marii Britanii, vântul de la pupa s-a
întors spre celebra afacere cu fregatele luate de la fier vechi cu preț ca de
noi.
Dar vremurile acelea scuzabile ca „ tranziție” au trecut, Înalta Poarta nu
mai are beilic la noi, nici noi nu mai avem capuchehaie la ei, ci am căpătat
scaun stabil la masa rotundă a marilor decizii... Stabil în măsura, bine-nțeles,
în care nu trag doi de el: Care să se așeze și care să rămână pe de margine!...
Deci, de bine de rău, suntem la masa
deciziilor, nu mai avem în cârcă un reprezentant european care, ocult, să reprezinte
și interesele tării lui metropolitane față de bugetul nostru colonial, așa că
ne exprimăm liber opinia intrând direct în dezbatere... Numai că, spre a intra
în dezbatere, trebuie să ceri cuvântul de la cel care prezidează. Și, cum „prezidează”, ar putea rima cu „condiționează”, iată că, întîmplător, cu
totul întâmplător, aviația noastră strategică își reface viața ca într-o a doua
căsătorie, cu aparatele rămase vădane de la armata portugheză. Armată în care,
fără să știu ce grad a avut, bine-nțeles că și-a satisfăcut stagiul militar
Domnul Barosso, ca cetățean loial al statului său... Stat căruia, după cum se
vede, îi este și acum la fel de loial.
Din pricina aceasta, pesemne, cu dulcea
amintire a melosului pur-sânge țigănesc, răspunzând dorului meu, în visul de
asnoapte Fănuș îmi cânta:
„Măi
Barosso, barosaneee,
Nu
te da dă milioanee,
Că
ești bișnițar ca noooiii
Și
dai țepi cu euroi!
Că
la noi procuratura
Lui
Băsescu ne ia gura;
Iar
la voi, la PePeEeee,
Român
doar Băsescu e!
Păi:”
Ce ne făceam noi țiganii
De
venea americanii”,
Ne-ntrebam
și noi ca proștii
Că-i
credeam pă ei de-ai noștri!
Dar
veniră-europenii
Făcând
caz că-s de milenii;
Însă
s-au mânjit la labă,
Iar
Euro nu-i de treabă!
Că
Euro avea rostu
Ca
să facă jocu nostru,
Jocul
micilor patroni
Pă
care i-ați dus cu Roni.
Dar
pe voi vă-nteresa
Să
ne dați nouă țeapa:
Să
ne vindeți second-handul
Ca
să vă păstrați voi brandul!
Si
așa măi Barossaneee,
Ai
vândut la avioaneee,
Și
lui Ponta și lui Băse,
Doar
Lisabonei să-i iese!...
Măi Baroasse, barossaneee,
Nu
te da dă milioane,
Că
ne-ai vândut avioaneee,
Da
nu ne ține dă foameee!
Dragul de Fănuș!... Cred că, într-un
asemenea vis, el îmi cânta ca să mă amuze, ajutându-mă să ies din coșmarul
acestei realități europene.
